Arhiva | alergie la prostie RSS feed for this section

LEGENDA U.E. (din ciclul „Noi basme şi legende romaneşti)

13 Noi

A fost odată un ţăran sărac şi cinstit, roman. (El putea fi deopotrivă bulgar, bosniac, albanez, slovac sau ucrainian, importante fiind – în acest caz – sărăcia şi cinstea. De altfel, în variante, legenda circulă şi în folclorul nou al amintitelor popoare).
În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mari şi nouă tari, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană.

Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia. Într-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat.

ţăranul a gustat cu măsură din bucate şi nerăbdător, şi-a spus pasul: „Mărita Doamna Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă, pământ bun, ape limpezi, am şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape şapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer”.

Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: „Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană – Armani. ţine de frig, de ploaie.” Omul a luat bască, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă spunându-şi: „Totuşi e doamnă bună. Putea să nu-mi dea nimic”.

A trecut iarna şi din gerurile sale cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat. Apoi vârî istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i pasul vechi: „Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine”. Doamna l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o basca nouă-nouţă, de firmă. „Dacă-i degeaba, merită s-o iau” îşi spune la întoarcere ţăranul cel sărac şi cinstit.

Iarna a trecut cu chiu cu vai şi în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat de doctor, omul n-a avut de suferit.

A urmat primăvara, vara şi pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască. Totuşi nu s-a dat bătut.

An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe stiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa. Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi telecomanda.

Omul a mulţumit şi întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasă a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frică de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul. În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit astfel fără bască.

Aşezat comod în căruciorul sau silenţios, a pornit iar cale de noua munţi şi nouă tari, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus: „Mărita Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi”.

Doamna l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi gânditoare i-a spus: „Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. A propos, aşa cum te văd, cred că nu poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună basca”.

Această legendă, ca orice bucăţică de folclor, are autor necunoscut. Dar personajele, din păcate, le vedem în fiecare zi în jurul nostru….

Preluat de la http://www.resursadefun.ro/pov_noi_legenda-ue.Htm

Anunțuri

Cum să apreciezi valoarea ascunsă a filmelor româneşti

2 Noi

Acest articol este un pamflet şi este o continuare a acestuia.

Ştiind că nu e frumos să spui una şi să faci alta, limbajul folosit pe alocuri în acest articol este exact aşa cum se aude în filmele româneşti.

1. Ai ales să vezi un film românesc. Har ţie! Ce idee binecuvântată! Ce gest patriotic! Fie calea familiei tale luminată! Eşti un om de cultură. Bravo ţie! Excelent, tigrule! Aplauze! Yeah, baby! Go, Planet!

2. Mai întâi, trebuie să afli despre film. Asta e uşor. Programele cinematografelor sunt pe o mulţime de site-uri specializate, cum sunt cinemagia.ro şi port.ro. Ca să fii sigur/ă că filmul este românesc, caută-l şi pe imdb. Dacă nu îl găseşti sau dacă sunt doar trei lulele, trei surcele, atunci e de-al nostru.

3. Cronicile pentru filme româneşti sunt greu de găsit, pentru că la mulţi nu le trece prin creier să le posteze pe imdb când le scriu, chiar şi pe site-uri sau bloguri de specialitate. Dacă totuşi găseşti, pentru a afla punctajul corect, se aplică următoarea formulă. Stai liniştit că înţelegi, îţi dau şi exemple.

Dacă punctajul e pe o scală de 10, atunci îl scazi cu 3-4 puncte (mai puţin atunci când are 10 puncte). De exemplu, dacă punctajul este de 9, atunci punctajul real este de 5-6, deci filmul este oricum peste medie şi merită să fie văzut. Dacă, în schimb, punctajul este de 6, atunci punctajul real este de 2-3. Pentru a înţelege punctajele pe o scală de 10, trebuie să înţelegi că toată lumea dă note la filme româneşti aşa cum şi-ar dori să primească la şcoală. În schimb, puţini scriu cronici la filme pe care să le considere oficial proaste. Îţi dai tu seama, i-ar scădea stima de sine cronicarului să scrie despre un film că este atât de prost şi investeşte efort ca să scrie despre asta! În plus, pentru orice notă mai mică de 5 din 10 pentru un film românesc, orice recenzor va fi ars pe rug ca vânzător de ţară şi incult.

Dacă punctajul este pe o scală de 5-6 în loc de maxim 10, atunci procedezi ca la punctajul de maxim 10, numai că împărţit în 2: vei scădea 2 puncte.

Dacă în schimb punctajul este maxim, pe orice scală oricare ar fi el, înseamnă că autorul recenziei s-a lăsat pătruns de un sublim fior artistic şi a avut o revelaţie spirituală. Filmul românesc pe care l-a lansat pe o orbită transcendentală către coloana infinitului artistic mioritic. Autorul recenziei a avut un orgasm cultural, obţinut în urma unei masturbări patriotice. Prin urmare, toate punctajele maxime pentru filme româneşti merită aruncate la coşul de gunoi al pupincurismului. Adevărul este că nu se mai fac filme româneşti de nota 10. Mai făceau, pe vremea lui Ceaşcă, din când în când: Lucian Pintilie, Dan Piţa, Sergiu Nicolaescu şi alţi câţiva. Dar aceştia s-au ramolit, s-au senilizat, şi-au pierdut măduva artistică cândva pe parcursul primilor 10 ani de la Revoluţie, aşa că şi ei, ca să se adapteze, au început să facă filme după reţeta românească. Nu au suportat să rămână în istoria culturii cu onoare pentru că ţin să facă filme şi când or să ajungă din nou în scutece, probabil!

4. Dacă nu reuşeşti să afli mare lucru despre film pe internet, îţi întrebi prietenii. Cu puţină răbdare, ai să găseşti câţiva care sigur or să-ţi spună că s-au dus, l-au văzut şi că e bun, e foarte bun şi solicită concentrare, pentru că e profund.

5. Acum, că ai aflat cam care e valoarea filmului şi ţi-ai luat inima în dinţi, te-ai înarmat cu răbdare, este momentul decisiv: înainte de a intra la cinema, lasă-ţi creierul acasă. Nu te teme, îţi poate fi returnat atunci când te întorci, dar nu înainte! Filmele româneşti nu se înţeleg cu mintea, ele se simt cu inima. Fii patriot! Fii generos! Fii blând! Protejeajă-ţi neuronii de supărări! Lasă-ţi creierul acasă!

6. Pregăteşte-te pentru un vertij al senzaţiilor în sala de cinema! Îţi vor fi testate: rezistenţa la oboseală, atenţia în condiţii de stress prelungite, imaginaţia (pentru că trebuie să îţi imaginezi ceea ce povestesc personajele), auzul şi, nu în cele din urmă, atenţia la detaliile cu care este împânzit filmul, astfel încât la final să alcătuieşti mesajul filmului, ca pe un puzzle.

7. Pe ecran, vei vedea, cel mai probabil, România. Cu gropi, înjurături, sărăcie, hoţie, prostie, frig şi tot ce e mai rău în ea. Desigur, nu era nevoie să te duci la cinema ca să vezi asta, că doar mergi pe stradă în fiecare zi şi aici trăieşti. Dar faci un act nobil pentru cultura ta de român. Simte-te pătruns!

8. S-ar putea să nu înţelegi tot ce zic personajele. Dar să ştii că zic lucruri profunde! Altfel, criticii din străinătate care au avut subtitrare (tu nu, pentru că eşti român) probabil că aveau dreptate când or fi descoperit multe lucruri profunde, că doar au dat premii ori au ridicat filmul în slăvi! La urma urmei, ei sunt occidentali. Tu, eşti român, bată-te vina! Aşa că ciocu’ mic şi capul plecat! Jos pălăria, că cultura românească cum este cacofonică, vroia nenea regizorul să zică ca lumea, dar n-a avut bani.

9. La final, te încearcă nişte senzaţii ciudate. Observi că cinematograful este mai gol decât era la începutul filmului. Mulţi nu au rezistat la actul cultural. Pierderea lor! Ai un conflict intern. Pe de-o parte, nu te-aşteptai ca acesta să fie finalul, pe de altă parte, te bucuri că sfârşitul a venit, oricare ar fi fost el. Mai ai şi alte lucruri de făcut în ziua aia. În drumul spre casă, te gândeşti la toate piesele de puzzle pe care le ai în minte după vizionarea filmului, dar parcă îţi lipsesc câteva. Sigur, filmul e profund. Te uiţi gânditor la biletul de cinema, îi citeşti valoarea şi te mai uiţi puţin pe fereastra de la tramvai, autobuz, maşină. Apoi din nou la bilet. Aşa cum ai văzut că se face şi în filmele româneşti. Ajungi la concluzia că nu te-ai uitat tu bine, mai trebuie încă o vizionare şi atunci probabil vei avea şi tu un orgasm cultural.

10. Te întreabă prietenii cum ţi s-a părut filmul. Ce-ai să le spui? Că n-ai auzit bine? Că nu ţi-a plăcut? Că n-ai înţeles? Că nu ţi-a spus nimic nou? Că „filmele romanesti nu sint pline de mister, cu nu stiu ce nuante estice”? Că „e multa vorbareala si aceea degeaba”? Nu se cuvine, omule, tu trebuie să ţii cont că e film românesc, că regizorii şi scenariştii români fac foamea, că n-au bani, că doar nu ai pretenţii de Hollywood! E film românesc, deci trebuie să fie film de artă. Aşa că le spui că filmul e super, că e foarte inteligent şi că ai să discuţi cu ei după ce o să-l vadă şi ei. Nu mai spun că dacă eşti student/ă la film, ştii că pereţii au urechi şi nu se ştie pe ştaiful cui calci când îţi spui părerea despre un film. Dacă îţi place filmul românesc, nu ai cum să greşeşti! Să te duci să le vezi pe toate şi mai spune şi la alţii! Să ştie toţi prietenii prietenilor tăi de pe Facebook!

Cum să faci film în România. Ghid în 12 paşi. Sau ceva pe-acolo.

28 Oct

Pentru mulţi, a face film poate să pară ceva dificil, dar nu te teme, este atât de simplu! Mai ales în România, unde nu trebuie să ne raportăm la meschinării (standarde comerciale). În România, toate filmele româneşti sunt de artă, pentru că oricum nu-şi recuperează banii. Şi toate filmele româneşti care se fac sunt bune, foarte bune şi capodopere, pentru că nu avem altele.

Desigur, aceasta nu este o reţetă specific românească. Ea este o moştenire de succes a epocii comuniste şi se prea poate ca acest articol să fie valabil şi în alte ţări.

Aşadar, înainte de a vă grăbi să aruncaţi cu bani în vânt pe cursuri şi cărţi scumpe despre cum să faci film, nu vă temeţi! Aveţi nevoie doar de mult tupeu, puţină imaginaţie şi încă mai puţin bun-simţ. Reţeta de mai jos poate fi aplicată de oricine şi ea va duce la succes de critică în străinătate şi la ovaţii senzaţionale în România. Ba, chiar şi la premii internaţionale!

Acum, ştiind că nu e frumos să spui una şi să faci alta, limbajul folosit pe alocuri în acest articol este exact aşa cum se aude în filmele româneşti.

1. Filmul trebuie să înjure. Musai. Dacă filmul nu înjură, nu e românesc. Nu contează pe cine. Spitalele (şi medicii), Biserica (şi preoţii), Armata (şi conducătorii ei), Parlamentul (şi politicienii), crima organizată (şi criminalii) sunt ţinte în mod egal valabile, dar ţinta favorită a multora este Ceauşescu – dacă îl înjuri pe Ceauşescu, nu ai cum să greşeşti. Dacă nu te hotărăşti pe cine să înjuri în filmul tău, nu-i problemă: alege să înjuri pe toată lumea. Românilor şi-aşa le este ruşine că sunt români, aşa vor avea senzaţia că au găsit o oglindă şi filmul tău va fi un gest patriotic de realism. Uită de subtilităţi şi fineţuri, că doar nu vrei să fii următorul Altman! A! Personajele în film este bine să înjure şi ele. Românii sunt creativi la înjurături, poate-poate vreun critic va lua o înjurătură şi o va face antologică sau o va dezvolta ca pe o metaforă, ca pe o paradigmă artistică.

2. Dacă totuşi nu vrei să înjuri atât de mult, atunci filmul trebuie să aibă sex. Nu contează cum îl filmezi. De obicei, cu cât e mai grobian, cu atât pare mai realist. Eventual, dacă vrei totuşi să arăţi filmul la toată lumea şi nu vrei să te alegi cu rating restrictiv, poţi să arăţi doar personaje în pielea goală, eventual mâncând, citind ziarul sau stând la taclale. Cu cât sunt mai urâte, cu atât e mai realist. Cu camera de filmat, poţi să intri cu actorul şi în budă şi să arăţi ce face acolo, unde nici măcar oamenii cu bun simţ nu intră după alţii. Sexul este preferabil violenţei, deoarece în România nu sunt mulţi operatori care să ştie cum să filmeze o bătaie. Dacă vrei, filmul poate şi să înjure şi să aibă şi sex! Asta se numeşte elan artistic şi a fost practicat de cineaşti români contemporani.

3. Personajele tale nu trebuie să fie prea inteligente. Fă filmul cu proşti. Uită de Pintilie, de Piţa, că s-au ramolit şi doar babalâcii se mai uită la filmele lor. Mesajul tău trebuie să fie clar, uşor de înţeles, şi eventual să-l şi povestească personajele măcar un sfert de oră-juma de oră. Spectatorii români nu doresc să fie stimulaţi intelectual, că dacă se duc la un film cu oameni inteligenţi, or să se simtă proşti. Dacă în schimb personajele sunt săraci, hoţi, fumători, beţivi, curvari şi eventual puţin alienaţi mental, se vor simţi bine, căci se vor crede, cel mai probabil, deasupra lor!

4. Apucă-te să scrii scenariul de câteva sute de pagini. Nu te teme, nu există nicio limită! Tu scrie, că poate pe parcurs îţi dai seama unde vrei să ajungi. Dacă nu îţi dai seama sau te plictiseşti pe parcurs, poţi să laşi lucrurile ca în tren, sau, dacă vrei să mergi pe un alt palier artistic, ca în pom. Filmul poate să se termine şi în suspans, astfel încât spectatorii să se întrebe încruntaţi ce pana lor ai vrut tu să spui acolo. La urma urmei, aşa e şi în viaţă. Lucrurile nu se termină niciodată. Aşa că de ce să ai un final? Dacă în schimb, ai spor, după ce îţi termini povestea, poţi să scrii şi ce au făcut personajele după aceea, şi ce au zis neamurile lor despre ce au făcut, şi ce au făcut copiii lor şi urmaşii urmaşilor lor, în veacul vecilor, astfel încât şi Peter Jackson să moară de ciudă cu cele 7 rânduri de finaluri de la „The Lord of the Rings”. Dacă totuşi vrei şi vrei un final în sensul tradiţional, atunci în ultima parte a scenariului, personajul poate să o ia razna şi să omoare unul sau mai multe alte personaje. Apoi musai să se predea, căci aşa e româneşte. Ai văzut tu vreun film după Revoluţie în care un poliţist român să prindă pe cineva? Eu nu am văzut. Aşa ceva nu există. Nu care cumva să arăţi asta în vreun film, că or să râdă şi curcile de tine! Ah! Şi dacă nu ai vreo idee sau un subiect sau vreo poveste originală din care să te inspiri, atunci fură una. Fură chiar mai multe! În România, legile sunt pentru proşti. Tu eşti deasupra drepturilor de autor! Chiar dacă se prinde cineva, nu contează prea tare. Câinii latră, caravana trece.

5. Dezvoltarea personajelor este importantă. De aceea, personajele trebuie să vorbească mult. De exemplu, dacă unul spune o poveste din copilărie, nu arăta ce s-a întâmplat în copilărie! Asta ar fi mură în gură! Pune personajul să povestească şi tu îl filmezi cum sporovăieşte. Fă-i pe spectatori să-şi imagineze! Eventual, dacă nu îţi dai seama cum să arăţi o chestie, pune-o în gura personajelor. După ce a ieşit de la filmul tău, spectatorul trebuie să ştie: cum îl cheamă pe străbunicul de pe mamă al personajului principal, ce marcă de ceas avea la mână, ce îi făcea mama de mâncare acasă, cum îi place să se fută şi ce părere are despre vreme.

6. Acum scenariul tău e gata. Ai mai cerut părerea în stânga, în dreapta, şi ai primit păreri contradictorii, din care nu ai înţeles nimic. Te simţi entuziasmat. Următoarea etapă este vânătoarea de fraieri. Unde îi găseşti? Simplu. Află care sunt instituţiile, persoanele care înjură de aceleaşi lucruri de care vrei să înjuri şi tu în filmul tău, asigură-te că nu ştiu să recunoască un scenariu prost, şi începe să-i curtezi. Câteva zeci de mii de euro de ici, câteva zeci de mii de colo şi, încet-încet, se strâng banii. Nu te teme, oricât de lung a fi scenariul tău, şi oricât de prost, sunt şanse să găseşti oameni care să-l finanţeze, pentru care să fie OK sa-şi recupereze banii la sfântul aşteaptă sau deloc.

7. Ai finanţarea în mâini. Foarte bine. În România, nu prea există funcţia de producător executiv, aşa că dacă ai găsit fraierii cu banii, foarte posibil că nu o să te pună nimeni să tai din scenariu porţiunile redundante. Acolo e savoarea artistică. După ce jumătate din bani îi bagi în buzunar, cu ce rămâne, faci filmul. Cum filmezi? Păi simplu. Pui camera iniţial pe personaje şi o laşi acolo. Personajele se pot mişca prin cadru, eventual pot ieşi. Nu te chinui prea tare la încadrare, nimeni nu o să observe. Camera trebuie să rămână fixă. Asta se cheamă cine-verite. Dacă se aud personajele ieşite din cadru vorbind în încăperea cealaltă şi tu ai uitat camera pornită pe un dulap de bucătărie, nu e nicio problemă! Asta se numeşte licenţă artistică. Filmează tot! Filmează cum personajul doarme, cum sună ceasul, cum se trezeşte, cum se duce la budă şi se cacă, cum se îmbracă, apoi mănâncă, apoi se spală pe dinţi, cum se încalţă, cum închide uşa, cum coboară pe scări sau ia liftul, cum ajunge în parcare, cum se urcă în maşină, cum pleacă, apoi conduce, cum ajunge şi tot aşa până când se culcă. La montaj, vei putea să alegi care ţi se pare că ar caracteriza mai bine personajul. Dacă totuşi la montaj nu reuşeşti să te hotărăşti între ele, nu-i nicio problemă! Poţi să le arăţi pe toate în film!

8. Pentru coloana sonoră nu te îngrijoara prea tare. Nu îţi trebuie vreun echipament performant. Fanii filmelor româneşti, precum şi al filmelor făcute acum vreo 80-90 de ani, adoră să audă personajele vorbind în şoaptă şi zgomotele ambientale să îi scoată din surzite. Dacă un personaj mănâncă şi spune ceva, important e să se audă furculiţa în farfurie şi liorbăitul ciorbei, nu ce zice personajul. La fel, atunci când conduce, contează zgomotul autostrăzii, nu ce zice ăla în maşină. Să nu care cumva să pui subtitrare, acesta ar fi un gest nepatriotic. Cine vine să vadă filmul tău, trebuie să facă un efort intelectual să înţeleagă ce spun personajele tale, altfel ce farmec ar mai fi? Cât despre muzică, ho ho ho, moşule, dar unde te crezi? Ai bani să plăteşti un compozitor? Păi nu, că ai fost restricţionat financiar, trebuie să te descurci cu puţin. Eventual, dacă ţi-a mai rămas ceva sau vrei să vii cu ceva bani de acasă (nu din ăia pe care i-ai furat, evident, că aceia sunt deja „investiţi”), găseşte vreun băieţaş de cartier agramat sau vreo fufă care să îndruge vreo două vorbe pe o melodie furată de la străini şi gata, ai şi soundtrack! Trebuie să înveţi să te descurci cu cât mai puţin. Dacă vrei să fii cât mai artistic, atunci poţi folosi regula de aur: fără muzică, decât eventual pe genericul de final! Filmul trebuie să fie realist, doar, nu?

9. Ai ajuns cu filmul la montaj. Aici, evident, alegi care duble sunt mai bune. Vor rezulta vreo 5-6 ore de material provizoriu, din care trebuie să tai. Dar cum să tai? Te doare inima, ţi se rupe sufletul în două când îţi vezi copilulaşul, proiecţelul tău, atât de genial, atât de frumos. Parcă îţi vine să-l laşi aşa. Apoi îţi spui: „OK, cred că pot să renunţa la scena în care personajul se duce la budă şi se cacă”. Oh, afurisiţi spectatori! De ce nu au răbdare să vadă întregul efort al roadelor muncii tale? Aşa că îi spui monteurului: „taie filmul ăsta ca şi cum ar rezulta un serial TV din el”. Oricum, monteurul nu are nici creier, şi nici demnitate. Dacă tu, ca regizor, mori între timp, nu se va atinge nimeni de filmul tău, va fi prezentat aşa cum era când ai murit. Se va considera un omagiu adus ţie şi nimeni nu va îndrăzni să îi critice lungimea. Atunci când va fi la TV, spectatorii te vor iubi, căci nu va trebui să aştepte pauza de reclame pentru a se duce la baie, se vor putea duce şi în timpul filmului, fără să piardă nimic. Dacă ai regrete mai târziu, nu-i problemă: poţi să strângi bani în puşculiţă deoparte şi, la bătrâneţe, dacă nu vor fi uitat toţi de tine, poţi să scoţi un DVD cu „director’s cut”.

10. Ai filmul gata. Excelent. Orice ai face, nu îl lansa pe ecrane în România, că nu se uită nici dracu’ la el! Trimite-l pe la tot felul de festivaluri exotice. Acolo, s-or găsi suficienţi fraieri care eventual nici nu ştiu prea bine unde e România pe hartă sau care e capitala care să exclame: „Ah! Le cinema roumain!” şi să fie extrem de fascinaţi de stilul tău de filmare. Aceştia vor căuta semnificaţii în toate ungherele şi vor găsi revelaţia majoră într-un moment în care operatorul de fapt adormise cu camera în mână. Mai ştii, dacă ai noroc cu caru’, poate reuşeşti vreo 1-2 jurii să-ţi dea şi premii, este excelent! Actorii pot fi premiaţi pentru figura lor tristă, analfabetă şi plecată în pământ sau pentru un moment în care îşi relaxau ochii în camera de filmat. Scenariul poate fi premiat pentru tupeu, obrăznicie sau ambiguitate. Filmul însuşi poate fi premiat, deoarece este cel mai ciudat din festival şi toată lumea crede că a înţeles ceva. Dacă tonul general este scăldat într-o mocirlă emoţională îmbibată în atmosfera post-comunistă, cu atât mai mult, filonul umanitar al filmului va zdruncina conştiinţele celor care văd România ca pe estul sălbatic, ţara usturoiului (Dracula…), al ţiganilor şi a mâinii de lucru ieftine. La urma urmei, dacă te apuci să filmezi pe stradă la întâmplare diferite „realităţi româneşti” şi să faci o însăilătură între ele, atunci sigur se va găsi vreun vestic să exclame în faţa materialului finit: „uuuu!”.

11. Cam după un an sau mai mult după ce filmul tău a fost făcut şi premiat, scoate-l pe ecrane în România. Se prea poate ca şi alţii să fi urmat reţeta despre care am scris aici, dar nu au avut PCR (pile, cunoştinţe şi relaţii) aşa cum ai avut tu pe la festivalurile din străinătate. Nasol. Ghinion pentru ei.  Prin urmare, filmul tău e mai bun şi mai aşteptat decât al lor. Dacă se întâmplă că un jurnalist sau un cronicar mai cu creier te întreabă dacă ai vrut să zici X sau Y, afişează o mină serioasă şi spune că te bucuri că a lansat această întrebare, căci filmul tău este scos ca să nască întrebări, nu să răspundă la ele. Spectatorul este lăsat să îşi găsească propriul sens. Dacă nu e în stare, treaba lui! Artistul nu se mai coboară la nivelul plevei după ce a făcut un film, ci se poziţionează eventual ca geniu absolut neînţeles şi neacceptat. Trebuie să înveţi să faci şi tu la fel. Dacă vreun alt nătăfleţ deranjant se află în treabă şi te întreabă pentru cine e filmul tău, tu să spui că e pentru toată lumea. Nu care cumva să spui că l-ai făcut pentru proşti!!!! Mai mult, să nu care cumva să spui că ai avut un public-ţintă, căci te-ai ras şi de la ăia puţine sute sau mii de curioşi care ar veni să vadă elucubraţia ta. Niciun jurnalist nu va îndrăzni să critice filmul tău prea tare, ori să spună că e prost. Acesta ar fi un gest nepatriotic, huo! Ocară, anatema asupra celui care îndăzneşte măcar să sugereze aşa ceva! Ai făcut film românesc, acesta în sine este un efort supraomenesc! Dacă nerecunoscătorii, imbecilii şi ignoranţii de români nu vor veni să îţi vadă producţia, atunci fuck it. Niciun profet nu e apreciat în ţara sa. După vreo câteva luni de la lansare, aruncă filmul la HBO. Dacă reuşeşti să-i prosteşti suficient de bine. Dacă nu, atunci merge şi Pro TV-ul. Ei iau toate porcăriile şi le prezintă ca pe nişte ouă de aur.

12. Ca o încheiere, dacă ai reuşit să faci un film românesc după reţeta de mai sus şi nu reuşeşti să o repeţi a doua sau a treia oară, stai liniştit. Odată ce ai scos la capăt un film în România, toată lumea te va considera un regizor de film pe viaţă. Durează mai puţin decât un doctorat, solicită mai puţin creier şi îţi aduce şi bani în buzunar!

Eterna şi fascinanta Românie

23 Oct

Videoclipul Ca$$a Loco, deşi e din 2001, cred că va mai fi valabil încă mulţi ani încolo, mai ales că – doar nu-i aşa? – nu ne e frică de Beau-Beau. Deocamdată, brandul de ţară al României: fascinant, dar nicidecum etern.

„[…] Octombrie a venit
Ies in curtea-mi larga si privesc in jur
Cerul e senin de-un albastru pur […]”

Până una-alta, am găsit o hartă care arată care ar putea fi percepţia românilor asupra altor ţări din Europa Centrală şi de Vest:

Lăsat ca în pom…

15 Oct

Cum se cuvine, după sărbători…

Sau, mă rog, ce a mai rămas…

Şi ţie ţi se pare că sunt prea mulţi copaci tăiaţi? Intră în cea mai mare acţiune de împădurire de la anul!

Colectăm hârtie ca să plantăm 1 milion de copaci! Dacă eşti profesor la o şcoală preuniversitară din România, înscrie-ţi şcoala sau clasele în campania Şcoala pentru o Românie verde! Dă mai departe informaţia la toţi profesorii pe care îi cunoşti!

Ce trebuie să facă elevii?

Să colecteze hârtie. Pentru fiecare 10 t de hârtie colectate, şcoala primeşte 1000 RON în produse ori bani.

Să colecteze PET-uri de Aqua Carpatica. La fiecare 500 de PET-uri, şcoala primeşte 50 de caiete şi 50 de pixuri.

Elevii şi şcoala pot câştiga şi multe alte premii. Intră pe Zibo.ro pentru a afla cum poţi contribui!

Ţie ţi-e frică de prostie?

26 Sep

Un pas înainte în viitorul unei minorităţi

22 Sep

 

Părerea mea nu o ascund
Şi vă rog luaţi aminte –
Nu după orice şut în fund
Facem pasul… înainte.

epigramă de Ion Grosu din ziarul „Viaţa Buzăului” (2 iulie 2004)

Răsfoind rezultatele căutării pe google după unul din proverbele mele preferate, am fost bucuros să constat că am ajuns în prima pagină de rezultate. Nu că m-aş fi chinuit io să fac ceva în mod deosebit pentru asta, da’ e mişto 🙂 Nu că multe alte rezultate ar fi de lepădat, dimpotrivă! Aşadar, vă invit să facem o mică incursiune în ce înţeleg unii şi alţii cu „un şut în fund e un pas înainte”.Vă invit să răsfoiţi linkurile cuprinse în acest articol la o oră la care să nu deranjaţi vecinii prin hohote de râs.

Un lucru care mi-a atras atenţia este că mulţi vorbesc despre şuturile în dos pe care le-au primit, nu despre cele pe care le-au dat. Adică se caină şi eventual admit cu coada între picioare că le-au primit (nu contează dacă pe merit) şi că au învăţat ceva din asta (bravo!). Ei bine, asta e absolut admirabil! Sună atât de bine să spui: „Pardon. Ups! Am greşit. Ştiţi? Am învăţaaaaaaaat din asta…” No, pe bune, frate… CE? Asta e întrebarea la care nu se primeşte răspuns, decât destul de vag. Ce ai învăţat din şutul ăla în dos? Concret…Seriozitatea cu care este susţinută această declaraţie mă face să mă îndoiesc serios de faptul că s-a schimbat ceva. Unii folosesc acest proverb demonstrând că n-au înţeles absolut nimic din el. Alţii încearcă să fie profunzi şi ajung la ridicol, făcând conexiuni de genul „baba şi mitaliera”. Mai bine ar spune: „un şut în fund, o vânătaie zdravănă„… sau mai multe.

Că din eşecuri se învaţă mai bine decât din succese, asta e clar. Sunt atâtea exemple de genii care au transformat acest proverb într-o mostră nemuritoare de perseverenţă (uneori în bine, alteori în rău) şi chiar un admirabil exemplu român contemporan. Au demonstrat-o şi cei de la NASA . Sau cei din Formula 1, care după moartea lui Ayrton Senna au dcescoperit că pot să existe competiţii internaţionale de Formula 1 şi fără morţi DUPĂ ce s-au gândit că poate ar fi bine să instaureze şi nişte măsuri de securitate despre care ţipa unul că ar fi nevoie de ele. Ca un exemplu practic pentru binele omenirii, data viitoare când spre exemplu descoperi o gaură în securitatea unui sistem, sacrifică-te tu ca să tragi un semnal de alarmă! Cei care vor veni după tine vor fi iritaţi de măsurile de securitate instalate după a ta păţanie şi dacă vor afla că sunt din vina ta, te vor înjura. Dar măcar vor fi în siguranţă. Cel puţin aşa, spune o teorie.

Desigur, pentru unii înseamnă doar că „dacă nu eşti profet în ţara ta, încearcă în altă parte!

Sunt unii care gândesc că în viaţă or să doarmă. Alunec blând pe-o rază de crâmpeie de cuget de la lună se adună şi le urez: noapte bună! Numai că, ce mirare! Ce uimire, ce Mirare!!! Prin corola de minuni a lumii sub un clopot de sticlă, se mai strecoară şi câte un cutremur care îi face pe iştia care vor să doarmă, să urle.Tragic. Însă, precum un bobocel vioi de gâscă ce s-a împiedicat, fiecare din ei declară splendid ca într-o fabulă: „Am crescut MAAAAARE”. Asemenea oameni ţi-s aşa de dragi… foc! Îţi vine să-i smotoceşti mai ceva ca pe nişte tribbles. Dar din când în când, mai scot nişte porumbei de-ţi stă mintea-n loc.

The Star Trek Tribbles

Cu toate acestea, nu sunt de acord că e mai confortabil să fii prost.

Totuşi, de ce nu am găsit oare mai multe articole în care autorul să scrie cu mândrie: „am dat un şut în fund şi bine a mai prins!”. Oare o fi ruşinos să dai şuturi în fund şi flatant să le primeşti? Oare nu ştii cine merită un şut în fund? Sau este oare pentru că oamenii scriu mai degrabă despre experienţele negative pe internet decât despre cele pozitive? Desigur, nu mă refer la cei care fac asta cu masochism sau la cei care deplâng lipsa unui mic „incentive” care să-i scoată din zona de confort: „ah dacă aş fi primit un şut în fund, viaţa mea ar fi fost cu totul alta!”. Faptul că eşti respinsă te motivează? Mişcă-te, fa, dă-ţi singură un şut în cur şi mergi mai departe, ce stai? Sau, dacă vrei să-ţi dai şutul cu măi-măi, citeşte aci. Dacă nu, atunci citeşte aici.

Andreea Vasile critică pe bună dreptate şutul în fund, ca instituţie prost înţeleasă şi care la îndemâna unui nesimţit se transformă într-un act de violenţă gratuită. Atunci, într-adevăr, şutul este unul ce-i face ruşine celui ce-l dă. Ridicat la rangul de obicei şcolar, devine periculos. Ca practică de afaceri, e modalitate de a scăpa de clienţi şi colaboratori. Mai mult, într-o societate în care, pentru orice pretext, şutul este permis, devine tot mai greu să separi diferenţa între un şut „uşurel” care te ajută să înveţi şi unul care te bagă în groapă. Sau te sprijină să-ţi pui singur ştreangul.

Mai sunt, desigur, şi angajatorii care te bagă la înaintare, tu ştiind ca un sclav…. ăăăă, supus cuminte ce eşti, că poate dacă primeşti un şut în fund poate avansezi mai repede pe scara ierarhică, măcar câteva birouri mai încolo. Dar, după cum au demonstrat băieţii de la Kamikaze, nici asta (ceea ce deja ştiam) nu e suficient.

Marile gazete aplică acest proverb doar la majorii autori de şuturi: fotbaliştii şi politicienii. De fapt, politicienii sunt o specie aparte, cărora unii le pot aplica şuturi şi în viaţa reală şi online – chiar dacă doar de dragul exteriorizării emoţiilor, nu că ar învăţa ceva!

Problema e că bobocii drăgălaşi care nu învaţă din şuturi în fund că ar trebui să meargă, nu să facă un pas pe an (sau să primească şutul şi să aştepte pasul…), se înmulţesc, lăsându-i pe cei puţini care ştiu cu adevărat valoarea acestei expresii într-o minoritate pe cale de dispariţie. Câţi vor mai şti cu adevărat să scrie despre arta şutului în fund? Alte minorităţi, cum ar fi biserica satanistă, par să câştige teren… cel puţin în rezultatele de la Google.

Morala preţioasă care stă în spatele acestui cunoscut proverb este ilustrată foarte bine în acest spot promoţional şi motivaţional.

Unde a rămas acea vajnică semnificaţie a perseverenţei? Poate că văzând din toamna aceasta noul film al lui Steven Spielberg, „Lincoln” ne vom aduce aminte.

Realitatea e că “Insuficiente infrangeri cat si prea multe infrangeri le-as traduce ca lipsa de educatie, practic imposibilitatea de a avansa in directia urmarita, cat si incapacitatea de adaptare”, pentru că oamenii care scriu asemenea post-uri de calitate nu vor mai avea timp să scrie sau se vor lăsa de blogging. Viitorul în România vine de la cei care au pierdut semnificaţia şutului în fund şi debitează prostii. A celor care nu ştiu să răspundă la criza economică , fie ca individ sau ca societate, pentru că nu sunt în stare să o înţeleagă. Copiii mei, copiii tăi, vor primi şuturi de la cei care nici măcar nu ştiu pentru ce le dau. Ei vor ajungă să înţeleagă, în cel mai bun caz prin “un şut în fund, un pas înainte” nişte zăpăceli flower-power din astea. Eroii lor sunt cei pe care scandalurile îi ridică, nu îi coboară.

Concluzia mea în spatele explorării googlistice? E un mesaj pe care cred că l-am primit din blogosfera românească:

După bloguri suntem noi, cei care trăim în junglă