Cum să faci film în România. Ghid în 12 paşi. Sau ceva pe-acolo.

28 Oct

Pentru mulţi, a face film poate să pară ceva dificil, dar nu te teme, este atât de simplu! Mai ales în România, unde nu trebuie să ne raportăm la meschinării (standarde comerciale). În România, toate filmele româneşti sunt de artă, pentru că oricum nu-şi recuperează banii. Şi toate filmele româneşti care se fac sunt bune, foarte bune şi capodopere, pentru că nu avem altele.

Desigur, aceasta nu este o reţetă specific românească. Ea este o moştenire de succes a epocii comuniste şi se prea poate ca acest articol să fie valabil şi în alte ţări.

Aşadar, înainte de a vă grăbi să aruncaţi cu bani în vânt pe cursuri şi cărţi scumpe despre cum să faci film, nu vă temeţi! Aveţi nevoie doar de mult tupeu, puţină imaginaţie şi încă mai puţin bun-simţ. Reţeta de mai jos poate fi aplicată de oricine şi ea va duce la succes de critică în străinătate şi la ovaţii senzaţionale în România. Ba, chiar şi la premii internaţionale!

Acum, ştiind că nu e frumos să spui una şi să faci alta, limbajul folosit pe alocuri în acest articol este exact aşa cum se aude în filmele româneşti.

1. Filmul trebuie să înjure. Musai. Dacă filmul nu înjură, nu e românesc. Nu contează pe cine. Spitalele (şi medicii), Biserica (şi preoţii), Armata (şi conducătorii ei), Parlamentul (şi politicienii), crima organizată (şi criminalii) sunt ţinte în mod egal valabile, dar ţinta favorită a multora este Ceauşescu – dacă îl înjuri pe Ceauşescu, nu ai cum să greşeşti. Dacă nu te hotărăşti pe cine să înjuri în filmul tău, nu-i problemă: alege să înjuri pe toată lumea. Românilor şi-aşa le este ruşine că sunt români, aşa vor avea senzaţia că au găsit o oglindă şi filmul tău va fi un gest patriotic de realism. Uită de subtilităţi şi fineţuri, că doar nu vrei să fii următorul Altman! A! Personajele în film este bine să înjure şi ele. Românii sunt creativi la înjurături, poate-poate vreun critic va lua o înjurătură şi o va face antologică sau o va dezvolta ca pe o metaforă, ca pe o paradigmă artistică.

2. Dacă totuşi nu vrei să înjuri atât de mult, atunci filmul trebuie să aibă sex. Nu contează cum îl filmezi. De obicei, cu cât e mai grobian, cu atât pare mai realist. Eventual, dacă vrei totuşi să arăţi filmul la toată lumea şi nu vrei să te alegi cu rating restrictiv, poţi să arăţi doar personaje în pielea goală, eventual mâncând, citind ziarul sau stând la taclale. Cu cât sunt mai urâte, cu atât e mai realist. Cu camera de filmat, poţi să intri cu actorul şi în budă şi să arăţi ce face acolo, unde nici măcar oamenii cu bun simţ nu intră după alţii. Sexul este preferabil violenţei, deoarece în România nu sunt mulţi operatori care să ştie cum să filmeze o bătaie. Dacă vrei, filmul poate şi să înjure şi să aibă şi sex! Asta se numeşte elan artistic şi a fost practicat de cineaşti români contemporani.

3. Personajele tale nu trebuie să fie prea inteligente. Fă filmul cu proşti. Uită de Pintilie, de Piţa, că s-au ramolit şi doar babalâcii se mai uită la filmele lor. Mesajul tău trebuie să fie clar, uşor de înţeles, şi eventual să-l şi povestească personajele măcar un sfert de oră-juma de oră. Spectatorii români nu doresc să fie stimulaţi intelectual, că dacă se duc la un film cu oameni inteligenţi, or să se simtă proşti. Dacă în schimb personajele sunt săraci, hoţi, fumători, beţivi, curvari şi eventual puţin alienaţi mental, se vor simţi bine, căci se vor crede, cel mai probabil, deasupra lor!

4. Apucă-te să scrii scenariul de câteva sute de pagini. Nu te teme, nu există nicio limită! Tu scrie, că poate pe parcurs îţi dai seama unde vrei să ajungi. Dacă nu îţi dai seama sau te plictiseşti pe parcurs, poţi să laşi lucrurile ca în tren, sau, dacă vrei să mergi pe un alt palier artistic, ca în pom. Filmul poate să se termine şi în suspans, astfel încât spectatorii să se întrebe încruntaţi ce pana lor ai vrut tu să spui acolo. La urma urmei, aşa e şi în viaţă. Lucrurile nu se termină niciodată. Aşa că de ce să ai un final? Dacă în schimb, ai spor, după ce îţi termini povestea, poţi să scrii şi ce au făcut personajele după aceea, şi ce au zis neamurile lor despre ce au făcut, şi ce au făcut copiii lor şi urmaşii urmaşilor lor, în veacul vecilor, astfel încât şi Peter Jackson să moară de ciudă cu cele 7 rânduri de finaluri de la „The Lord of the Rings”. Dacă totuşi vrei şi vrei un final în sensul tradiţional, atunci în ultima parte a scenariului, personajul poate să o ia razna şi să omoare unul sau mai multe alte personaje. Apoi musai să se predea, căci aşa e româneşte. Ai văzut tu vreun film după Revoluţie în care un poliţist român să prindă pe cineva? Eu nu am văzut. Aşa ceva nu există. Nu care cumva să arăţi asta în vreun film, că or să râdă şi curcile de tine! Ah! Şi dacă nu ai vreo idee sau un subiect sau vreo poveste originală din care să te inspiri, atunci fură una. Fură chiar mai multe! În România, legile sunt pentru proşti. Tu eşti deasupra drepturilor de autor! Chiar dacă se prinde cineva, nu contează prea tare. Câinii latră, caravana trece.

5. Dezvoltarea personajelor este importantă. De aceea, personajele trebuie să vorbească mult. De exemplu, dacă unul spune o poveste din copilărie, nu arăta ce s-a întâmplat în copilărie! Asta ar fi mură în gură! Pune personajul să povestească şi tu îl filmezi cum sporovăieşte. Fă-i pe spectatori să-şi imagineze! Eventual, dacă nu îţi dai seama cum să arăţi o chestie, pune-o în gura personajelor. După ce a ieşit de la filmul tău, spectatorul trebuie să ştie: cum îl cheamă pe străbunicul de pe mamă al personajului principal, ce marcă de ceas avea la mână, ce îi făcea mama de mâncare acasă, cum îi place să se fută şi ce părere are despre vreme.

6. Acum scenariul tău e gata. Ai mai cerut părerea în stânga, în dreapta, şi ai primit păreri contradictorii, din care nu ai înţeles nimic. Te simţi entuziasmat. Următoarea etapă este vânătoarea de fraieri. Unde îi găseşti? Simplu. Află care sunt instituţiile, persoanele care înjură de aceleaşi lucruri de care vrei să înjuri şi tu în filmul tău, asigură-te că nu ştiu să recunoască un scenariu prost, şi începe să-i curtezi. Câteva zeci de mii de euro de ici, câteva zeci de mii de colo şi, încet-încet, se strâng banii. Nu te teme, oricât de lung a fi scenariul tău, şi oricât de prost, sunt şanse să găseşti oameni care să-l finanţeze, pentru care să fie OK sa-şi recupereze banii la sfântul aşteaptă sau deloc.

7. Ai finanţarea în mâini. Foarte bine. În România, nu prea există funcţia de producător executiv, aşa că dacă ai găsit fraierii cu banii, foarte posibil că nu o să te pună nimeni să tai din scenariu porţiunile redundante. Acolo e savoarea artistică. După ce jumătate din bani îi bagi în buzunar, cu ce rămâne, faci filmul. Cum filmezi? Păi simplu. Pui camera iniţial pe personaje şi o laşi acolo. Personajele se pot mişca prin cadru, eventual pot ieşi. Nu te chinui prea tare la încadrare, nimeni nu o să observe. Camera trebuie să rămână fixă. Asta se cheamă cine-verite. Dacă se aud personajele ieşite din cadru vorbind în încăperea cealaltă şi tu ai uitat camera pornită pe un dulap de bucătărie, nu e nicio problemă! Asta se numeşte licenţă artistică. Filmează tot! Filmează cum personajul doarme, cum sună ceasul, cum se trezeşte, cum se duce la budă şi se cacă, cum se îmbracă, apoi mănâncă, apoi se spală pe dinţi, cum se încalţă, cum închide uşa, cum coboară pe scări sau ia liftul, cum ajunge în parcare, cum se urcă în maşină, cum pleacă, apoi conduce, cum ajunge şi tot aşa până când se culcă. La montaj, vei putea să alegi care ţi se pare că ar caracteriza mai bine personajul. Dacă totuşi la montaj nu reuşeşti să te hotărăşti între ele, nu-i nicio problemă! Poţi să le arăţi pe toate în film!

8. Pentru coloana sonoră nu te îngrijoara prea tare. Nu îţi trebuie vreun echipament performant. Fanii filmelor româneşti, precum şi al filmelor făcute acum vreo 80-90 de ani, adoră să audă personajele vorbind în şoaptă şi zgomotele ambientale să îi scoată din surzite. Dacă un personaj mănâncă şi spune ceva, important e să se audă furculiţa în farfurie şi liorbăitul ciorbei, nu ce zice personajul. La fel, atunci când conduce, contează zgomotul autostrăzii, nu ce zice ăla în maşină. Să nu care cumva să pui subtitrare, acesta ar fi un gest nepatriotic. Cine vine să vadă filmul tău, trebuie să facă un efort intelectual să înţeleagă ce spun personajele tale, altfel ce farmec ar mai fi? Cât despre muzică, ho ho ho, moşule, dar unde te crezi? Ai bani să plăteşti un compozitor? Păi nu, că ai fost restricţionat financiar, trebuie să te descurci cu puţin. Eventual, dacă ţi-a mai rămas ceva sau vrei să vii cu ceva bani de acasă (nu din ăia pe care i-ai furat, evident, că aceia sunt deja „investiţi”), găseşte vreun băieţaş de cartier agramat sau vreo fufă care să îndruge vreo două vorbe pe o melodie furată de la străini şi gata, ai şi soundtrack! Trebuie să înveţi să te descurci cu cât mai puţin. Dacă vrei să fii cât mai artistic, atunci poţi folosi regula de aur: fără muzică, decât eventual pe genericul de final! Filmul trebuie să fie realist, doar, nu?

9. Ai ajuns cu filmul la montaj. Aici, evident, alegi care duble sunt mai bune. Vor rezulta vreo 5-6 ore de material provizoriu, din care trebuie să tai. Dar cum să tai? Te doare inima, ţi se rupe sufletul în două când îţi vezi copilulaşul, proiecţelul tău, atât de genial, atât de frumos. Parcă îţi vine să-l laşi aşa. Apoi îţi spui: „OK, cred că pot să renunţa la scena în care personajul se duce la budă şi se cacă”. Oh, afurisiţi spectatori! De ce nu au răbdare să vadă întregul efort al roadelor muncii tale? Aşa că îi spui monteurului: „taie filmul ăsta ca şi cum ar rezulta un serial TV din el”. Oricum, monteurul nu are nici creier, şi nici demnitate. Dacă tu, ca regizor, mori între timp, nu se va atinge nimeni de filmul tău, va fi prezentat aşa cum era când ai murit. Se va considera un omagiu adus ţie şi nimeni nu va îndrăzni să îi critice lungimea. Atunci când va fi la TV, spectatorii te vor iubi, căci nu va trebui să aştepte pauza de reclame pentru a se duce la baie, se vor putea duce şi în timpul filmului, fără să piardă nimic. Dacă ai regrete mai târziu, nu-i problemă: poţi să strângi bani în puşculiţă deoparte şi, la bătrâneţe, dacă nu vor fi uitat toţi de tine, poţi să scoţi un DVD cu „director’s cut”.

10. Ai filmul gata. Excelent. Orice ai face, nu îl lansa pe ecrane în România, că nu se uită nici dracu’ la el! Trimite-l pe la tot felul de festivaluri exotice. Acolo, s-or găsi suficienţi fraieri care eventual nici nu ştiu prea bine unde e România pe hartă sau care e capitala care să exclame: „Ah! Le cinema roumain!” şi să fie extrem de fascinaţi de stilul tău de filmare. Aceştia vor căuta semnificaţii în toate ungherele şi vor găsi revelaţia majoră într-un moment în care operatorul de fapt adormise cu camera în mână. Mai ştii, dacă ai noroc cu caru’, poate reuşeşti vreo 1-2 jurii să-ţi dea şi premii, este excelent! Actorii pot fi premiaţi pentru figura lor tristă, analfabetă şi plecată în pământ sau pentru un moment în care îşi relaxau ochii în camera de filmat. Scenariul poate fi premiat pentru tupeu, obrăznicie sau ambiguitate. Filmul însuşi poate fi premiat, deoarece este cel mai ciudat din festival şi toată lumea crede că a înţeles ceva. Dacă tonul general este scăldat într-o mocirlă emoţională îmbibată în atmosfera post-comunistă, cu atât mai mult, filonul umanitar al filmului va zdruncina conştiinţele celor care văd România ca pe estul sălbatic, ţara usturoiului (Dracula…), al ţiganilor şi a mâinii de lucru ieftine. La urma urmei, dacă te apuci să filmezi pe stradă la întâmplare diferite „realităţi româneşti” şi să faci o însăilătură între ele, atunci sigur se va găsi vreun vestic să exclame în faţa materialului finit: „uuuu!”.

11. Cam după un an sau mai mult după ce filmul tău a fost făcut şi premiat, scoate-l pe ecrane în România. Se prea poate ca şi alţii să fi urmat reţeta despre care am scris aici, dar nu au avut PCR (pile, cunoştinţe şi relaţii) aşa cum ai avut tu pe la festivalurile din străinătate. Nasol. Ghinion pentru ei.  Prin urmare, filmul tău e mai bun şi mai aşteptat decât al lor. Dacă se întâmplă că un jurnalist sau un cronicar mai cu creier te întreabă dacă ai vrut să zici X sau Y, afişează o mină serioasă şi spune că te bucuri că a lansat această întrebare, căci filmul tău este scos ca să nască întrebări, nu să răspundă la ele. Spectatorul este lăsat să îşi găsească propriul sens. Dacă nu e în stare, treaba lui! Artistul nu se mai coboară la nivelul plevei după ce a făcut un film, ci se poziţionează eventual ca geniu absolut neînţeles şi neacceptat. Trebuie să înveţi să faci şi tu la fel. Dacă vreun alt nătăfleţ deranjant se află în treabă şi te întreabă pentru cine e filmul tău, tu să spui că e pentru toată lumea. Nu care cumva să spui că l-ai făcut pentru proşti!!!! Mai mult, să nu care cumva să spui că ai avut un public-ţintă, căci te-ai ras şi de la ăia puţine sute sau mii de curioşi care ar veni să vadă elucubraţia ta. Niciun jurnalist nu va îndrăzni să critice filmul tău prea tare, ori să spună că e prost. Acesta ar fi un gest nepatriotic, huo! Ocară, anatema asupra celui care îndăzneşte măcar să sugereze aşa ceva! Ai făcut film românesc, acesta în sine este un efort supraomenesc! Dacă nerecunoscătorii, imbecilii şi ignoranţii de români nu vor veni să îţi vadă producţia, atunci fuck it. Niciun profet nu e apreciat în ţara sa. După vreo câteva luni de la lansare, aruncă filmul la HBO. Dacă reuşeşti să-i prosteşti suficient de bine. Dacă nu, atunci merge şi Pro TV-ul. Ei iau toate porcăriile şi le prezintă ca pe nişte ouă de aur.

12. Ca o încheiere, dacă ai reuşit să faci un film românesc după reţeta de mai sus şi nu reuşeşti să o repeţi a doua sau a treia oară, stai liniştit. Odată ce ai scos la capăt un film în România, toată lumea te va considera un regizor de film pe viaţă. Durează mai puţin decât un doctorat, solicită mai puţin creier şi îţi aduce şi bani în buzunar!

Anunțuri

9 răspunsuri to “Cum să faci film în România. Ghid în 12 paşi. Sau ceva pe-acolo.”

  1. Gicu 8 Noiembrie 2012 la 3:45 PM #

    Super tare articolul! Descrie destul de detaliat si in acelasi timp ilar principalele probleme ale filmului romanesc. Taios, caustic chiar, nu iarta pe nimeni, nici macar pe „monstrii sacri” ai artei audio-vizuale romanesti, unii nominalizati direct, altii voalat. Pertinent!

Trackbacks/Pingbacks

  1. Cum să apreciezi valoarea ascunsă a filmelor româneşti « UN SUT IN FUND E UN PAS INAINTE - 2 Noiembrie 2012

    […] 10 ani de la Revoluţie, aşa că şi ei, ca să se adapteze, au început să facă filme după reţeta românească. Nu au suportat să rămână în istoria culturii cu onoare pentru că ţin să facă filme şi […]

  2. De ce „După dealuri” nu a fost nominalizat la Oscar | DISCERNE - 4 Iunie 2013

    […] un cineast român ce respectă reţeta “artsy” ar dori să facă un lung-metraj, filmul lui n-ar avea nicio legătură cu filmul american, ci ar […]

  3. Limbajul cinematografic al filmului „După dealuri” (2012) de Cristian Mungiu | Jurnalul Bucurestiului - 3 Octombrie 2014

    […] Îi mulţumesc lui Sorin că a scris articolul ăsta şi ăsta. În general, nu sunt de acord cu stilul lui Sorin, şi nici cu tot ce scrie el, dar […]

  4. După dealuri (2012) de Cristian Mungiu – Ce şi cum se întâmplă | Jurnalul Bucurestiului - 5 Octombrie 2014

    […] Îi mulţumesc lui Sorin că a scris articolul ăsta şi ăsta. În general, nu sunt de acord cu stilul lui Sorin, şi nici cu tot ce scrie el, dar […]

  5. Dezamăgirea numită Mungiu şi de ce contează ea pentru români | Jurnalul Bucurestiului - 7 Octombrie 2014

    […] Îi mulţumesc lui Sorin că a scris articolul ăsta şi ăsta. În general, nu sunt de acord cu stilul lui Sorin, şi nici cu tot ce scrie el, dar […]

  6. James Bond vs. Cristian Mungiu | Jurnalul Bucurestiului - 9 Octombrie 2014

    […] un cineast român ce respectă reţeta “artsy” ar dori să facă un lung-metraj, filmul lui n-ar avea nicio legătură cu filmul american, ci ar […]

  7. Cele mai debile filme româneşti din 2015-2016, partea I | DISCERNE - 19 Iunie 2015

    […] În film, există 3 personaje: Eva, Teo şi Ana. Nişte nume cu greutate şi cu semnificaţie. De ce le-a ales astfel? Ei bine, regizorul Ştefănescu nu doreşte să fie „limitat” de simboluri şi semnificaţii, prin urmare, a uitat şi el de ce i-a venit să-şi boteze astfel personajele, după cum a mărturisit fără jenă în faţa unei săli de cinema aproape goale. În film apar, mai multe elemente cu rol de simbol: apa, pădurea, turnul, dar nu vă grăbiţi să căutaţi dedesubturi, pentru că Ştefănescu nu a vrut să spună absolut nimic cu ele. În schimb, s-a declarat absolut încântat că la premiera nemţească a filmului mulţi spectatori au descoperit înţelesuri nebănuite. Mi-a adus aminte de articolul lui Sorin, „Cum să faci film în România. Ghid în 12 paşi. Sau ceva pe-acolo.”. […]

  8. Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea II. ”Eu n-am facut cerere ca sa ma nasc inteligent” | DISCERNE - 30 Noiembrie 2016

    […] scris aici şi aici nişte articole foarte critice despre filmul românesc, în general. Nu ţi-a fost teamă […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: