Arborele care dăruieşte

19 Oct

Se spune ca a existat odata un arbore batrân si maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau în jurul lui. Când facea fructe, pasari din tari îndepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vânjoase. Era minunat.
Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a început sa-l iubeasca. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poate atinge pentru a-i mângâia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata sa se încline; ego-ul niciodata. Daca încerci sa te apropii de un ego, acesta se va înalta si mai mult, devenind atât de rigid încât sa nu-l poti ajunge.
Ori de câte ori venea copilul, arborele îsi pleca ramurile. Când micutul îi mângâia florile, batrânul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericita atunci când poate darui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Baiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroana împletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele padurii. Florile iubirii te fac întotdeauna sa te simti ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil. Vazând cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansând cu ea, copacul se simtea fericit. Îl aproba cu ramurile sale si cânta în bataia vântului.
Baiatul a crescut si mai mult. A început sa se catere în copac, leganându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este întotdeauna fericita atunci când altcineva se poate sprijini pe ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconforteaza. Timpul a trecut, iar baiatul a început sa fie apasat de alte îndatoriri. Avea ambitiile lui. A început sa vina din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl astepta însa cu o nerabdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau: „Vino, vino, te astept!”. Iubirea îsi asteapta întotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decât o continua asteptare.
Când baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Baiatul a devenit ambitios si prins în afacerile sale lumesti. „Ce copac? De ce sa-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Asculta! Te astept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine” Baiatul i-a raspuns: „Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea n-are niciun scop, ea reprezinta propria sa rasplata.
„Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiti. Când bate vântul cântam si dansam. Daca ne-am implica si noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înraiti si nefericiti ca si voi. Noi nu avem nevoie de bani.” Baiatul i-a spus: „Atunci, de ce sa vin la tine? Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, caci banii înseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa. Iubirea nu tine niciodata nimic numai pentru ea, se daruieste neconditionat.
Baiatul nu s-a mai întors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor înca si mai multi. A uitat cu totul de copac si astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea dupa întoarcerea baiatului, cu întreaga lui fiinta. Copacul s-a gândit mult, dupa care a spus: „Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. În felul acesta vei obtine bani”. Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat în copac si a cules toate fructele, chiar si pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. Iubirea se bucura chiar si atunci când este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci când obtine ceva. El nu poate simti decât nefericire.
Dupa multi ani, baiatul devenit adult s-a întors la copac. Acesta s-a bucurat nespus: „Vino, mângâie-mi crengile si danseaza cu mine”. Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile. Faceam asemenea gesturi când eram un copil fara minte. Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Îmi poti oferi o casa? ” „O casa! Noi nu traim în case, dar uite ce îti propun: îmi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor.” Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si-a început sa taie crengile. Din acesta a ramas doar trunchiul, dar era foarte fericit. Iubirea nu stie decât sa daruiasca. Ea este întotdeauna gata sa se ofere în întregime.
Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce în urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata scoate sunete în bataia vântului. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: „Vino, dragul meu”… Dar degeaba, nimeni nu-l auzea.
Timpul a trecut, barbatul a îmbatrânit. Odata, aflat prin apropiere, a venit si s-a asezat lânga ciot. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp”. Batrânul i-a spus: „As vrea sa ajung într-o tara îndepartata, sa câstig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca”. Fericit, copacul i-a spus „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa fiu barca ta si sa te ajut astfel sa ajungi în tara aceea îndepartata. Dar, te rog, ai grija de tine si întoarce-te cât mai repede. Te voi astepta de-a pururi”
Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului si-a facut barca si a plecat. Acum, din copac a ramas doar radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare întoarcerea celui drag. A asteptat mereu si mereu, constient însa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai întoarce niciodata. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câstigat.
Odata m-am asezat lânga un ciot si acesta mi-a soptit: „Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai întors. Ma tem sa nu i se fi întâmplat ceva rau. Poate ca s-a pierdut în tara aceea îndepartata. Poate ca nici macar nu mai este în viata. Cât mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfârsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit… Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu întelege decât acest limbaj…” [text cu autor necunoscut, preluat de pe internet]

Şi ţie ţi se pare că prea mulţi copaci suferă?? Acum poţi să faci ceva în legătură cu asta!

Colectăm hârtie ca să plantăm 1 milion de copaci! Dacă eşti profesor la o şcoală preuniversitară din România, înscrie-ţi şcoala sau clasele în campania Şcoala pentru o Românie verde! Dă mai departe informaţia la toţi profesorii pe care îi cunoşti!

Ce trebuie să facă elevii?

Să colecteze hârtie. Pentru fiecare 10 t de hârtie colectate, şcoala primeşte 1000 RON în produse ori bani.

Să colecteze PET-uri de Aqua Carpatica. La fiecare 500 de PET-uri, şcoala primeşte 50 de caiete şi 50 de pixuri.

Elevii şi şcoala pot câştiga şi multe alte premii. Intră pe Zibo.ro pentru a afla cum poţi contribui!

Anunțuri

Un răspuns to “Arborele care dăruieşte”

  1. ziborianul 24 Octombrie 2012 la 11:25 AM #

    Frumos si interesant. Multumimfrumos pentru articol. Te vom tine la curent cu evolutia proiectului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: