Arhiva | Mai, 2011

Recenzia cărţii „ Organizational Culture and Leadership” de Charles Schein

24 Mai

Cartea lui Schein, „Organizational Culture and Leadership” este cunoscută în lumea managerială ca un fel de referinţă pentru cum ar trebui să fie condusă o companie. Pentru mine, a reprezentat pentru mine o lectură provocatoare. Prima impresie după vreo 20 de pagini era că e o carte care nu spune nimic. Impresia după 90 de pagini era că are o modalitate foarte elaborată de a folosi multe cuvinte pentru a spune nimic despre ceva foarte vag.

Cartea are un index de ceaţă (fog index) de 31, ceea ce este de 3 ori mai mare decât limita obişnuită pentru o lizibilitate acceptabilă. Autorul foloseşte concepte care sună bine şi scrie despre structuri conceptuale. Scrie mult, scrie prost şi scrie inutil (ca un alt cuvânt pentru „impractic”).

Partea cea mai bună din carte sunt titlurile. Par interesante, la prima privire, ca şi cele din „Cosmopolitan”. Tot ca şi cele din Cosmopolitan, atunci când te apuci să citeşti conţinutul, nu rămâi cu aceeaşi impresie plăcută. Totuşi, spre deosebire, „Cosmopolitan” are un design mai atrăgător şi conţine din când în când chiar informaţii practice pe tematica abordată.

Spre exemplu, subcapitolul tezist intitulat „Assumptions about the Nature of human nature”, foloseşte un limbaj extrem de academic pentru a scrie ceva vag şi fără exemple, „câte puţin din fiecare” despre teoriile X, Y şi Z, care sunt banalităţi crunte în ceea ce reprezintă teoriile asupra managementului (dar să îl iertăm pe autor, cartea a fost scrisă acum vreo jumătate de secol). Astfel, termenul „assumptions” se traduce în limbaj explicit ca versiunea personală a autorului de a aglomera cuvinte pline de substanţă într-un stil lipsit de originalitate şi care nu spune nimic nou şi nici măcar nu facilitează înţelegerea pentru cineva care, din nefericire, ar veni pentru prima dată în contact cu aceste concepte prin intermediul cărţii.

Partea din „Assumptions about appropriate human activity” („appropriate” cu ce anume, autorul nu spune, dar să lăsăm la o parte cele 4 definiţii psihologice ale normalităţii sau faptul că organizaţiile se nişează tot mai mult pentru a satisface arii restrânse de interese, cu specificul lor, care poate varia foarte mult de la o companie la alta) referitoare la clasificarea în „doing”, „being”, începuse bine, dar se termină cu „being-in-becoming”, o clasă definită de autor ca „intermediară” şi caracterizată prin concentrarea pe meditaţie (?). Da, încă mai suntem pe teritoriul mediului organizaţional. Dacă tot a mers într-o zonă „transcendentală”, autorului poate i-ar fi prins bine să ştie distincţia „quality of life”, inspirată între-adevăr de cultură orientală, care are clasele „being”, „doing”, „having”, care se determină într-o măsură foarte concretă în fiecare context, fie la nivel de individ, fie la nivel de cultură organizaţională, aplicând nişte întrebări foarte concrete. De asemenea, autorului i-ar fi prins bine să studieze modul în care după al doilea război mondial (da, nu mi-a venit să cred, chiar am verificat anul publicării, încă sunt oameni care în mileniul al treilea citesc aşa ceva încât să se publice ediţia a III-a în anul 2004) cultura consumeristă a fost împinsă de la „being” la „having” şi de la „necessity” la „desire”, congruent ducând la dorinţa de a poseda bunuri materiale (cât mai diversificate şi personalizate). Desigur, ar fi ştiut asta dacă s-ar fi uitat la documentarul lui Adam Curtis, „Century of the Self” (2002).

Ajungând la secţiunea „monocronie şi policronie” mă aşteptam să găsesc informaţii noi referitoare la corelaţii între aspecte ale personalităţii, surprinse la nivel de cultură organizaţională, şi cum anume cercetări sau referinţe bibliografice ar fi surprins relaţii referitoare la modul în care oamenii îşi gestionează timpul şi spaţiul. În loc de aceast, găsesc o afirmaţie interesantă (!). Antropologi care au studiat triburi indiene au ajuns la concluzia că au o reprezentare primordială spre trecut, The Spanish-Americans au o orientare spre prezent, iar anglo-americanii sunt orientaţi către viitorul apropiat. Afirm că e interesant pentru că directorul unei companii de training din Australia mi-a spus că a lucrat personal cu peste 600 de clienţi din toată lumea, majoritatea corporate, că nu există un şablon clar delimitat în care toţi să se încadreze în funcţie de cultura în care se găsesc.

Mai mult, o companie care măsoară, între altele, monocronia şi policronia prin teste aplicate în mediul organizaţional în peste 20 de ţări din toată lumea, de peste 2 ani de zile nu a găsit elemente suficiente încât să stabilească un standard de referinţă. Încă mai caută. Deci, să vedem… pe cine să cred… un academician care povesteşte despre antropologi şi triburi indiene într-o carte de cultură organizaţională pentru companii, sau nişte oameni care lucrează efectiv în teren cu aceste concepte într-o manieră practică?

Sau poate ar fi cazul să mă uit la faptul că această carte cu noţiuni despre monocronie din anii ’60 poate fi citită pe un PDA ca PDF în timp ce asculţi muzică la metrou şi mănânci un sandviş – iar această facilitate devine tot mai mult o opţiune pentru contemporanii mileniului al III-lea, spre deosebire de acum jumătate de secol când abia se inventase TV-ul pentru uz casnic?

Într-o secţiune puţin mai încolo „aflu” despre distanţele sociale. Nu se specifică foarte clar care sunt. Nici nu se insistă asupra cât de diferite sunt ele în culturi diferite. Acum, nu m-aş fi aşteptat să găsesc exemplul cu arabul care filmat apropiindu-se să dea mâna cu un reprezantant britanic la sediul ONU, derulat pe ffd părea că îl fugăreşte pe acesta prin încăpere – situaţie datorată tocmai diferenţei în percepţia limitelor de spaţiu personal… Doar este o carte despre cultură organizaţională.

Observ că pentru autor „specific-difuz” este o dihotomie. E OK. Nu mă aştept ca autorul să fi studiat vreodată ce înseamnă dimensiuni psihologice sau subscale, mă aştept însă să aibă bunul simţ să pună mâna pe un dicţionar înainte de a arunca termeni pe pagină. Apoi continuă cu dihotomia „universalistic-particularistic”. Nu putea să spună „General” şi „detaliat”? Nu, desigur, ar fi scăzut indexul de ceaţă al textului.

Într-un curs de editorialistică disponibil într-o vreme pe internet, scria că motivele cele mai întemeiate pentru care autorii scriu cărţi sunt pentru bani, pentru faimă, sau pentru că sunt grafomani. Având în vedere că aceasta este a treia ediţie, bănuiesc că a avut un real succes comercial creându-şi o faimă. Nu ştiu dacă Charles Schein este un reputat specialist handicapat însă a-şi transmite cunoştinţele prin intermediul scrisului sau doar un autor de „scrieri complicate” (În viziunea lui Jack Trout & Steve Rivkin – Puterea Simplităţii) care şi-a găsit o nişă. Ce este cert însă e că această carte nu este în nici un caz despre leadership sau despre cultură organizaţională, ci despre incapacitatea autorului de a exprima o idee clară sau concretă într-o propoziţie pe care să o termine cu punct.

Ironic, la subtitlul „de ce tipologii”, am găsit explicaţia pentru care există viziunea limitativă a autorului – acesta enumeră cele 5 simţuri, dar scapă (?) din vedere al 6-lea mijloc de procesare al informaţiei: cel prin filtrul gândirii. El spune că „acestea toate nu trebuie să aibă un sens”. E interesant că a formulat ideea tocmai în acest fel. Are sens ca cineva care caută sens, explicaţii raţionale, conceptuale, peste tot, să scrie o carte care să aibă atât de puţină conexiune cu realitatea. Lipsa de explicaţii, exemple, verbe vizuale, auditive sau kinestezice se explică (!) prin modalitatea în care autorul procesează realitatea. Din păcate, aceasta poate duce adeseori la o cufundare meditativă conceptuală care prin lipsa de corelaţie cu realitatea duce cititorii pe tărâmuri… neclare, ca să păstrez o exprimare academică. Dar, conform „dummy theory”, se presupune cum o treime din cei care au citit cartea au intuit mai degrabă că autorul este un incompetent în a transmite idei eficace şi nu că ei sunt sub-şcoliţi în raport cu nivelul cărţii. Ediţia a treia a apărut pentru celelalte două treimi care n-au crezut asta. Iar aceasta nu este an assumption about the nature of the human nature, ci just my humble ironic opinion.

Expunerea autorului continuă în acelaşi capitol cu ideea „pentru a construi noi categorii, este important să avem o gândire mult mai abstractă”. Aham. Şi eu care credeam că pentru a construi noi categorii ai nevoie de genuri proxime şi diferenţe specifice. Urmează cele trei categorii de organizaţii: coercitive, utilitariane şi normative, pe care le caracterizează vag, apoi mai trânteşte alte 6 tipologii de organizaţii: autoritare, paternalistice, consultative, participative, delegative şi abductive, pe care nu se oboseşte să le mai explice. Cred că dacă ar auzi un CEO clasificarea asta s-ar apuca să râdă sau ar arunca pe geam cartea. Oricare din aceste „tipologii” se regăsesc în diferite structuri de comunicare la nivel organizaţional. Mă întreb dacă Charles Schein ştie cum să facă o clasificare, înainte de a construi tipologii.

În fine, după ce am citit jumătate din carte, m-am săturat să culeg exemple de aberaţii din text şi am hotărât să îmi aloc timpul într-o manieră care să mă ajute să-mi creez noi categorii de cunoştinţe ceva mai pragmatice.

Lăsând această carte din mână (sau, pardon, închizând fişierul, dacă este să revenim în prezent de pe vremea triburilor indiene), îmi aduc aminte de altă carte goală de conţinut, dar parcă măcar ceva mai sinceră, pe care am găsit-o la un moment dat în raftul unei librării, intitulată: „Ce ştiu bărbaţii despre femei”. Deschizând-o, am constatat că era complet goală. Pagini albe. Aceea a fost o economie de timp şi un insight drăguţ de marketing.

Anunțuri

Şcolile. Material didactic pentru clasa I şi mai ales pentru facultate.

22 Mai

Copii, vă plac poveştile? Ei bine, am să vă spun o poveste.

A fost o dată ca niciodată un loc în care oamenii mergeau la nişte instituţii numite şcoli ca să îşi dea seama ce vor să facă atunci când vor fi mari şi să înveţe ce să facă pentru a ajunge acolo. Ei învăţau acolo mai întâi cum să înveţe, apoi cum să înveţe ce le place, cum să pună în practică ceea ce învăţau şi să fie foarte buni în ceea ce voiau să fie când ajungeau să fie mari.

Profesorii îi ajutau pentru că le păsa de cei care învăţau, iar copiii erau interesaţi să înveţe pentru că ştiau că le place şi le foloseşte ceea ce învaţă, înţeleg de ce fac şi ce fac. După ce terminau şcoala, copiii se angajau, adică lucrau ca ceea ce voiau când erau mici să fie şi ceea ce şi-au dat seama că vor să realizeze în viaţă.

Acum este cazul să aflaţi, dacă n-aţi aflat de la televizor, sau, mai rău, de la părinţi, este că asta e doar o povete care nu există în realitate. De fapt, ca să înţelegeţi ce e aia “şcoală”, trebuie să vă spun o poveste, de data asta adevărată.

Erau odată ca multe alte dăţi nişte oameni mari care voiau să se joace. Aşa că şi-au dat unii altora funcţii pe care nici ei nu le înţeleg prea bine şi au început să ia decizii. Şi una dintre decizii s-a numit “legea învăţământului”. După ea, se spune că funcţionează şcolile, dar să nu credeţi asta. De fapt, şcolile din România, ţara din care trebuie să plecaţi cât mai repede, sunt nişte instituţii pe care oamenii mari s-au hotărât să le transforme în teren de joacă. Ştiţi, cum vă jucaţi voi, cu mingile, sau cu maşinuţele? Ei, şi oamenii mari “responsabili” din sistemul educaţional românesc se joacă, dar ei se joacă cu voi.

Voi trebuie să veniţi aici, la şcoală, indiferent dacă vă place sau nu, indiferent dacă ne pasă de voi sau nu, indiferent dacă vă e rău, sau dacă e potop, sau dacă părinţii voştri n-au bani să vă dea de transport sau de ciubote, sau dacă vă îmbolnăviţi cu microorganisme bacteriogene de la dugheana din curtea şcolii. După ce se termină orele, puteţi să şi muriţi, atâta vreme cât nu o faceţi în perimetrul şcolii, pe noi nu ne interesează.

Nu contează dacă nu înţelegeţi ce se predă sau dacă, dimpotrivă, deja ştiţi ceea ce se spune, voi trebuie să veniţi şi să rămâneţi aici până vă dăm noi voie să plecaţi. După patru ani, se eliberează o hârtie. Dar jocul nu se termină aici. Trebuie să o luaţi apoi de la capăt, încă patru ani, dar, dacă nu vreţi să rămâneţi în groapa asta, trebuie să daţi un examen, adică să scrieţi pe o foaie de hârtie ce aţi învăţat în ăştia patru ani. După ce teminaţi opt ani în total, trebuie să daţi încă un examen. De data asta, vi se dau mai multe hârtii. După aceea vă înscrieţi la loteria liceelor, adică vă alegeţi un liceu după ce criterii vreţi voi, iar dacă aveţi şansa, s-ar putea să nimeriţi ceva care vă place.

Apoi mai faceţi doi ani şi trebuie să mai daţi un examen, chiar dacă liceul nu s-a terminat. Asta e tot ce sunteţi obligaţi să faceţi. Dacă nu vreţi să fiţi boschetari, ceea ce oricum s-ar putea să ajungeţi, când teminaţi aceştia zece ani, trebuie să mai faceţi încă doi ani. După aceea, veţi trece prin simulacrul numit bacalaureat, care este tot un examen. Sau, cel puţin, aşa i se zicea pe vremuri.

După aceea, vi se dau iar nişte hârtii şi, în funcţie de ce bani aveţi, vă înscrieţi la loteria facultăţilor. Pentru ca să aveţi cât mai multe şanse de a ajunge unde vreţi, trebuie să faceţi liceul pe o specializare şi facultatea pe una opusă. După ce intraţi la facultate, puteţi să vă luaţi de o grijă cu învăţatul. Acolo se predau nişte lucruri care nu vă folosesc şi de care nu-i pasă nimănui.

Acolo faceţi trei sau patru ani, timp în care daţi multe examene. După aceea, vi se dă iarăşi o hârtie cu care vă înscieţi la masterat, care este un fel de facultate, care funcţionează la fel. Diferenţa este că ceea ce se predă în facultate s-ar putea să vă mai folosească practic, ceea ce se face la masterat chiar nu vă foloseşte la nimic. Apoi, după alţi doi ani, iarăşi vi se dă o hârtie şi faceţi doctoratul. Important e să aveţi un doctorat, să fie şi în zburatul ciorilor, dar să fie acolo, ca titlu. Ca mama şi tata, dacă nu cumva intră în mormânt până atunci, să fie mândri de voi că vă poate zice lumea „domnule doctor” sau „doamna doctor”…

Examene, predare, inutilitate, la fel. La sfârşit, după douăzeci de ani de educaţie, o să primiţi o hârtie foarte frumoasă şi colorată pe care o să scrie că sunteţi foarte bun, în sensul de “competent”. Dacă nu credeţi ce scrie acolo, nu contează. Nici ceilalţi nu or să vă creadă. Hârtia respectivă trebuie să o duceţi la alţi oameni, care au şi ei sau nu hârtii, mai frumos sau mai urât colorate, care se uită la ea sau nu şi o pun la dosar sau în coş.

După ce v-aţi săturat să vă tot plimbaţi cu hârtiuţa colorată, găsiţi o pilă, adică o cunoştinţă, un prieten, un amic, care să vă ajute să vă angajaţi să fiţi ce vreţi voi. Domeniul în care vă angajaţi nu trebuie să aibă vreo legătură cu ce aţi învăţat douăzeci de ani. Jocul se termină numai după ce primiţi hârtia colorată. Hârtia, de fapt nu vă foloseşte la nimic, dar este bine să o aveţi, doar aşa, în caz că găsiţi oameni care colecţionează asemenea hârtii colorate de la alţi oameni.

Dacă nu aţi reţinut mare lucru, nu trebuie să vă faceţi probleme, se schimbă în fiecare an. Ceea ce este foarte important şi trebuie să reţineţi este că ceea ce se predă nu are nici o legătură cu realitatea, nu vă foloseşte la nimic, singurul lucru de care trebuie să aveţi grijă este să aveţi note mari. Dacă aveţi note mari, nimănui nu-i pasă cât de mult ştiţi. Fie că vă place sau nu, jocul a început.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci citeşte şi:

Metoda pauzei de cafea şi covrigei în educaţia formală din România  la https://unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com/2011/05/14/metoda-pauzei-de-cafea-si-covrigei-in-educatia-formala-din-romania/

Metoda pauzei de cafea şi covrigei în educaţia formală din România

14 Mai

Educaţia românească este ineficientă. Educaţia românească ar trebui să fie o investiţie în viitor. Unele lucruri care ar trebui să fie investiţii în viitor sunt ineficiente. ”. Silogism, figura a III-a, modul Darapti. Demonstraţia este logică.

“Educaţia românească”. Reducere la absurd. Demonstraţia în cele ce urmează.

Cine a făcut un curs minimal de pedagogie (ar trebui să) ştie ceea ce, de fapt, logic, se înţelege: rezultatul (non-)educaţiei se observă în societate. Dacă generaţii întregi de tineri urmează traseul unui sistem ineficient, aceasta se va observa în modul în care interacţionează pe toate planurile în societate. De exemplu, dacă un om nu ştie să zâmbească sincer, să spună “vă rog frumos”, “mulţumesc” şi să folosească poşta electronică, locul lui nu e în administraţia publică, teoretic. Practica dovedeşte contrariul. Se pare că societatea ţine cu tot dinadinsul că cei care ţin să respecte regulile nu trebuie premiaţi, ci penalizaţi.

Acest fenomen, extins la nivelul unei naţiuni, la 20 ani şi mai bine de la Revoluţie, se perpetuează, în ciuda schimbărilor care sunt aşteptate să apară practic. Cum ne dăm seama de aceasta? Dacă am vrea să fim bine documentaţi am face apel la o cercetare sociologică de calitate. Avem însă şi alte metode. Una dintre ele am definit-o creativ: „metoda pauzei de cafea şi covrigei”.

1. Se ia orice domeniu. Se parcurge mai întâi documentaţia teoretică şi se notează caracteristicile solicitate. Se observă un om la întâmplare care îşi desfăşoară activitatea în domeniul respectiv. Într-o pauză de cafea şi covrigei se detaliază asemănările.

2. Se ia orice domeniu. Se pun întrebări competente, mai întâi unui om care îşi desfăşoară activitatea în acel domeniu. Se ia un om de pe stradă, apropiat în competenţă, cu aproximativ aceeaşi vârstă şi experienţă, dar într-un domeniu total diferit. Se pun aceleaşi întrebări. Într-o pauză de cafea şi covrigei se detaliază diferenţele.

3. Se adună un grup de specialişti pe un anumit domeniu. Se oferă o sumă tentantă pentru cine este dispus să vină cu o soluţie pentru o problemă. Se numără soluţiile. Se ridică apoi problema cine îşi asumă responsabilitatea rezolvării problemei după soluţia propusă. Se numără candidaţii. După o săptămână de la demararea proiectului, se numără pauzele de cafea şi covrigei (luate de specialiştii ingenioşi, practici, organizaţi şi responsabili, dacă aceştia există), din care se scad minutele lucrate efectiv. Nu este indicat ca diferenţa să se folosească pe post de bază procentuală de impozitare.

4. Se ia un om de pe stradă. Se pune întrebarea: “Care este cel mai important lucru în viaţă?” Se ia o pauză de cafea şi covrigei până se primeşte răspunsul. Se mai ia o pauză de cafea până se asimilează răspunsul.

5. Se oferă o pagină tehnoredactată complet, unui absolvent de facultate. Se ia o pauză de cafea şi covrigei până termină de citit.

Prima lecţie care ar trebui orice educator responsabil să facă înainte de a se apuca de predare este să precizeze că ceea ce urmează să se predea reprezintă reperele unei societăţi funcţionale care nu există. Reperele teoretice trebuie însuşite pentru dobândirea unei diplome. Cunoştinţele, în forma în care sunt însuşite, sunt inutile. Nu ştiai?