Să învăţăm să comunicăm…

13 Iun

Acest post este pentru bărbaţi, mai ales dacă sunt bloggeri şi este misogin. Dar tratează nişte adevăruri incomensurabile.

Să ştii că atunci când primeşti răspunsul ăsta de la o femeie cu care vrei să te întâlneşti, este vina ta. Da, da. Este vina ta. Este pentru că nu ai fost în stare să te vinzi ca lumea. Stai liniştit, nu e capătul lumii. Femeile dau mai multe şanse. Poţi să contracarezi asta… Problema se pune… dacă merită.

Astăzi voi vorbi despre câteva hibe prezente o categorie specială, piaristele. Şi cu câteva exemple. Desigur, nu e restrâns doar la cele care sunt arondate domeniului, dar sunt câteva chestii cu impact.

Acuma… evident că facultatea e proastă în România. De fapt şi cea mai bună, SNSPA, s-a prostit. Să spui că ştacheta universitară scade de la an la an în România e ca şi cum ai spune că iarna e mai mult întuneric decât vara… Dar în acelaşi timp, facultatea de comunicare e una din acelea pe care le faci de dorul lelii, ca şi filosofia, ca să nu zici că n-ai făcut nimic… Poate pe vremea lui Iliescu, adică până în 2004, era super tare să faci asta, pentru că avea un standard, se făcea 4 ani, industria era pe val şi nu erau mulţi ca tine. Acum s-a fâsâit. Fapt este, dacă nu ştii să comunici, adică dacă nu ştii să faci un blog, să organizezi un evenimenţel, să coordonezi un proiect sau măcar o echipă… , dacă nu ai chef să-ţi deschizi un cont de twitter, ascunde-te într-o peşteră caldă (a se citi slujbă de birou – preferabil la stat, acolo prostia este permisă) sau du-te în pana mea să ari câmpul cu plugul… Nu mai lua aerul şi aglomera piaţa imobiliară pentru noi, ceilalţi care chiar vrem să facem ceva… Iar când spun „aglomera”, I mean it, adică take a look here

Acum când te uiţi la unele dintre moniţele astea care fac comunicare şi când le auzi vorbind despre proiectele lor, te gândeşti că le pune cineva să care pietre de moară. Te gândeşti că nu ştiu ce proiecte importante pun la cale sau nu ştiu ce examene au de învăţat.

Aşa că, dacă chiar te uiţi la ce au de făcut, dacă le întrebi, dacă arăţi că te interesează ce proiecte au de făcut, sunt şanse că o să te doară capul… La un  proiect de 4 pagini (din care prima e pentru titlu şi ultima pentru referinţe şi bibliografie – evident, aproape goale), trebuie să umple măcar o pagină şi jumătate. Adică tot atât cât trebuia să scrii în clasa a 5-a pentru o compunere la română. Desigur, fiind nivel de facultate, e mai greu. Unul din cele mai mari coşmaruri e să aleagă subiectul. Asta se întâmplă pentru că nu ştiu ce vor.

De exemplu, era sâmbătă noapte. Am vorbit cu o tipă pe mess să ne vedem duminică seara, după ce termină de făcut un răhăţel de proiect d-ăn ăsta. Îmi zice că mă sună pe la 5-6 şi să nu o sun eu cel puţin până la 1-2 după-amiaza, că doarme. Pe la 5 mă sună şi îmi spune fericită:

– M-am apucat de proiect!

– Când?

– Adineauri! (O strategie grozavă pentru a începe ceva e să te apuci şi apoi să te opreşti, ca să spui cuiva că te-ai apucat... -la asta, că tot vorbii de şcoala generală, avea colegul meu de bancă o replică: „Şi ce, vrei bomboane?„)

– Aham… şi până acum ce-ai făcut?

– Cum ce-am făcut?  M-am gândit

– Aham… Şi cât o să-ţi ia?

– Nu ştiu. Nu am de unde să ştiu cât îmi ia când mă apuc… [Doar gândeşte, nu?]

– …

O mai sun pe la 9, să văd ce a făcut. Nu răspunde. Mă sună pe la 10, şi îmi spune că şi-a dat seama că ideea care i-a venit pentru proiect e proastă. Evident e prea târziu ca să ne întâlnim. Poate mâine, dar tot aşa, pe la 5-6. Ciudat, deşi ştie că ar fi o idee bună să se culce, nu face asta, pentru că nu se simte deloc obosită. Normal. Cum pana mea să te simţi obosit dacă ai frecat menta toată ziua gândindu-te la cai vezi pe pereţi?

O altă tipă spunea că ea se simte cel mai bine noaptea… pentru că atunci poate să se concentreze cel mai bine. Aşa că s-a dus în sala de lectură a căminului la 1 noaptea… ca să vorbească cu mine pe webcam. Desigur, putea doar să tasteze, pentru că trebuia să facă linişte. Mai erau şi alte persoane cu obiceiuri asemănătoare… Aşa că am vorbit toată noaptea pe messenger, până i-a venit somnul. Probabil că dacă ştia mama ce talent aveam, mă visa adormitor part-time.

Desigur, putea să înveţe, dacă avea chef. Dar de unde ştia că ar fi avut timp să vorbească cu mine. Desigur, mai bine ieşeam la o cafea, la cât am stat la taclale pe mess, dar dacă n-am planificat… şi cum să planificăm, doar e în sesiune, trebuie să înveţe…

Luni seara, îmi trimite şi studenta de care vorbisem înainte proiecţelul ei la care lucrase 6 ore…  I-l întorc corectat… Studentele astea îşi petrec existenţa cu nasul prin cărţi care le învaţă tot felul de idealuri despre cum ar trebui să facă lucrurile… de ce nu studiază despre nişte manuale despre cum se face comunicarea organizaţională în România, like in pe bune… când citeşti cum tratează nişte subiecte de gen CSR sau PR în online, te doare capul…

Şi apoi aceste piariste se angajează când termină facultatea, sau mai rău încă din anul 3, şi se apucă să fută la cap blogerii cu tot felul de abordări… Şi e normal, având în vedere că învaţă în halul ăsta, iar dacă nu s-au implicat cât de cât în asociaţii ca să vadă măcar cam ce-i aia o campanie de comunicare, chiar ai pus cruce viitorului comunicării în Ro! Cei buni or să plece în străinătate, cei proşti or să taie frunze la câine în câmp, dar cei călduţi, nici prea-prea, nici foarte-foarte, or să îngroaşe  rândurile…

Ca o sugestie… de curiozitate, dacă vrei să faci de cacao o piaristă, roag-o să-ţi trimită vreo două din proiectele de care se simte mândră în facultate… Sunt şanse că ai să te amuzi copios…

Dar îmi spun că nu suntem noi de vină, şi nu sunt ele de acuzat. E sistemul… Sau nu e?

Anunțuri

2 răspunsuri to “Să învăţăm să comunicăm…”

Trackbacks/Pingbacks

  1. Nu e buna… « UN SUT IN FUND E UN PAS INAINTE - 27 Iunie 2010

    […] Ina e o studentă. Ca toate studentele. Care nu are timp. De înţeles. Mai ales când învăţăm să comunicăm… […]

  2. Deloc rezonabil, greu impresionabil – interviu cu Sorin Chelu, autorul blogului Unsutinfundeunpasinainte.wordpress.com. Partea II. ”Eu n-am facut cerere ca sa ma nasc inteligent” | DISCERNE - 30 Noiembrie 2016

    […] Io pe cuvânt nu mă consider, dar femeile zic că sunt, aşa că trebuie să le dau dreptate. Mai ales când m-am învârtit atâta timp printre astea. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: